Editorial. Încotro oare, noi?

INCOTRO OARE Noi?

Pentru fiinţa mea interioară lumea era o durere. Privesc de undeva de deasupra celor care se întâmpla şi nu ştiu ce să cread. Ma îndepărtase-m de această lume şi trăiam undeva doar în propria-mi minte. Nu vroiam să ştie ce este durerea. Sau poate numai durerea acestei singurătăţi aşa de mari care este lumea aşa cum este ea. Această realitate a lumii nu poate fi cunoscută pentru că mai întâi trebuie să cunoşti realitatea asta a noastră, văzută, aşa cum este ea şi apoi să ştii ce este dincolo de ea sau ce se ascunde în ea. Aproape că trăiesc un sentiment de nepăsare pentru că nu voiam să ştiu de oamenii pe care nu îi cunoşteam şi treceau aşa pe langă mine fără să le mai pot spune ceva.
De ce oare atâta limitare. Dar ce anume să le pot spune eu, care nu ştiam încotro mergem şi încotro ne ducem, şi de unde ne ducem ca să putem veni. Nu puteam decat să observe şi să tacă, ori să ascund suferinta si durerea celor care se vad. De multe ori ma întreb oare omul acesta nu poate fi o fiinţă abstractă ca să nu mai fie aşa de mult concret. Oare acest om nu se poate sustrage propriilor lui nevoi, astea vitale, care sunt aşa de ridicole pentru că sunt expresia decăderii. Fiinţa aceasta aşa de ridicolă stă să se plânga de nişte lucruri pe care daca le-ar avea s-ar căi amarnic că le are. Şi aşa, pentru că nu le are, suferă. Oare omul acesta aşa de subjugat unor lucruri mărunte şi de nimic, nu se poate sustrage celor aşa de neînsemnate. Dar dacă ar face asta, ar însemna să nu mai poata face lucruri mareţe şi că stă degeaba? Dar de unde atunci apariţia unei idei în mintea lui atât de omenească? Dacă îi iei omului serviciul el constată că nu mai are ce face, că nu mai are din ce trăi şi că există ca un parazit. Fuga de muncă nu înseamnă nimic, nu
înseamnă decât să te degradezi şi mai tare. Cine fuge de muncă nu mai poate să evolueze. Atunci care e munca ta? Dar munca la o idee? Pentru cei mai multi asta e o imensă pierdere de vreme. Şi totuşi numai ideile au făcut ca lumea să evolueze, şi numai cei care au lasat tot şi s-au lăsat dominaţi de Dumnezeu au putut să mişte umanitatea cu un pas înainte. Dar ei nu au avut nimic. Au vândut ei idei? Asta face secolul nostru, e specialist în comerţ. Dar spre ce vrea să evolueze acest om care nu spune nimic, care nu face nimic esenţial pentru el însuşi. El trăieşte în acest univers infinit care e aşa de mare
încât fiinţa asta aşa de mică şi de mărginită nu se limitează decât la această suferinţă care este permanentă şi nu se poate elibera de ea, pentru că nu poate să privească undeva mai departe de ziua de astăzi şi de ziua de ieri.


De ce această dependenţă de ceva aşa de concret şi de viu, de real, pentru această lume aşa de limitată în cunoaştere. Oare ce se întâmplă cu această lume a omului aşa de mică şi de maruntă, cu sufletul acestui om aşa de neputincios, cu trăiri mici, la nivelul trupului. E aproape ridicolă orice suferinţă în faţa universului. Dacă noi am putea să trăim la nivelul acesta abstract al lumii, şi să privim către universul acesta dincolo de noi, să privim către un cer lăuntric, către o înălţare cosmică care este creaţia celui mai presus de noi, poate că am putea vedea altfel aceste lumi şi aceste lucruri care ne sunt aşa de grave şi de neputincioase faţă de ceea ce suntem noi insine.

Gheorghe Duduiala

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s