Eram copil. Nu ştiu dacă mergeam la şcoală sau nu. Dar, din când în când, mai dormeam pe la bunicii din partea mamei. Mă fascinau povestirile din război ale bunicului, care participase la ambele războaie mondiale. La primul, fiind tânăr, a fost în prima linie. Cu lacrimi în ochi, povestea cum au pierit doi fraţi de la noi din sat, împușcați în fața lui. În al doilea, a făcut parte din trupele de aprovizionare. Şi aici, foarte multe pericole.
Bunicul era un om vesel. Ştia să cânte din caval, din fluier, din frunză şi cânta şi din gură. Fluierele şi le meşterea singur. Ştia nişte doine triste, de ţi se înnodau lacrimile sub barbă. Strașnic bărbat era bunicul meu! Ţăranul nu poate fi separat de cântec. Sunt unul şi acelaşi. Cântând, treaba i se pare mai uşoară, timpul trece mai repede şi drumurile i se par mai scurte. El cântă şi la necaz, şi la bucurie. Cântecele lui se formează pe ogor, la coarnele plugului, la coasă sau la jugul carului. Acestea zboră pe deasupra ogoarelor, a lanurilor de grâu sau de porumb, a pădurilor, ajungând să fie cunoscute şi de alţii.
Într-o seară, nu ştiu de unde până unde, m-am trezit că-l întreb pe bunicul:
– Bunicule, ce însemnă Cruce de voinic?
Parcă-l văd cum se uită nedumerit la mine şi, după un moment de gândire, ciufulindu-mi părul, zice:
– Ei, dar asta de unde ai mai scos-o? Dar ce mă mai mir, m-ai fi auzit pe mine sau pe bunică-ta. Cam greu să-ţi explic. Dar am să încerc să o fac printr-o poveste…
– Nu ştiu unde am auzit pentru prima dată de asta, dar sigur am auzit pe cineva. Şi nu ştiu ce înseamnă. Dar aceste cuvinte mi s-au întipărit adânc în minte.
– Bine, inteligentule, bine! Dacă ne întindem prea mult la vorbă, s-ar putea ca mâine să fie azi. Aşa că uite despre ce este vorba.
Și bunicul începe să povestească, cu o voce scăzută, aproape șoptită, următoarea întâmplare din vremuri demult apuse.
– Pe vremuri, satele astea ale nostre nu se găseau pe aceste locuri. Erau așezate undeva pe culmile dealurilor din jur, ascunse privirilor nepoftiților de pădurile seculare de stejar și de fag, ce le îmbrăcau. Cu timpul, când năvala acestor vântură-lume s-a mai domolit, oamenii au început, încet-încet, să-și coboare acareturile în vale, pe albia Dobricei, croind drumuri noi și vatră nouă de sat. Pe dealuri au rămas pivnițele, șoproanele, ba, chiar și câte un bordei, locuri unde se adăposteau vara ei și animalele lor sau iarna, își țineau buțile cu rachiu. Rachiul îl duceau cu carele la vale, în satele dinspre câmpie, unde-l dădeau la schimb pe porumb sau grâu. Asta se întâmpla vara sau toamna următoare, după ce rachiul se mai rodea în butie, adică dobândea o culoare galbenă ca uleiul.
– Da, bunicule, rachiul din butiile alea nu-l fura nimeni?
– Nu, nu-l fura nimeni, pentru că toți aveau. Deasupra butiei cu rachiu se găsea întotdeauna spânzuratul. Adică o sticluță foarte mică, ce era legată de gât cu sfoară, care încăpea în butoi pe gaura dopului. Cui îi era poftă de-o gură de rachiu, scufunda spânzuratul în butie, bea, punea dopul, închidea ușa la șopru și pleca. Nu era nicio supărare pentru asta.
Bunicul, pe întuneric, cred că a ghicit mirarea de pe fața mea pentru că a continuat:
– Acum să nu crezi că pe vremea aia oamenii nu se mai îmbătau. Dar nu așa de des și așa de rău ca cei de azi. O făceau la câte o petrecere. Când era de muncă, era de muncă! Beai un spânzurat, două ca să ai poftă de mâncare sau să mai prinzi putere și gata. Astăzi, ce-i drept, nu numai că ți-ar bea tot rachiul, dar cred că ți-ar lua și butia. Altfel erau oamenii și altfel erau întocmite lucrurile!
Și cum povesteam, pe străbunicu-meu, Măndiță, îl prinsese noaptea până să adape şi să închidă oile şi vacile. Le lăsase pe marginea unei grădini de pruni, aproape de şoproane, să mai pască un pic la răcoarea nopţii. Aşa că, până a pleca spre casă, luna îşi făcuse rostul şi se îndrepta liniştită spre scăpătat. Încă mai avea destulă putere să acopere cu lumină din belşug pământul. Cerul de vară era împăienjenit de stele. O apucă pe poteca dintre vii. Era în cumpăna nopţii. Ca să scurteze drumul, o luă pe marginea unui pârău ce-l scotea exact deasupra satului. De acolo, se lăsa la vale pe-o potecă ce-l ducea în spatele casei lui. Într-un ceas, cel mult, era acasă. Dar socoteala de-acasă nu prea se potriveşte cu cea din târg. O luă el binişor pe marginea pârăului, dar, nu după mult timp, auzi dintr-o leasă de mărăcini un plânset de copil. La început, se miră şi el, al cui copil să se fi rătăcit pe aci?! În umbra mărăcinilor nu reuşea să vadă prea bine dacă mogâldeaţa ce scâncea era băiat sau fată. Se aplecă să vadă mai bine. Atunci se întâmplă ceva foarte repede şi ciudat, încât nici el nu-şi dădu seama cum de acea mogâldeaţă de copil i se urcase în spate. A încercat să-l dea jos, dar fără succes. Se ţinea bine, strângându-l cu ambele mâini de gât, că aproape-l sugruma.
– Stai, mă copile, că mă sugrumi, mai slăbeşte-mă, ce Dumnezeu! Aşa vezi. Al cui eşti şi ce cauţi la ora asta prin pădure?
Dar copilul nu-i răspunde la întrebări, continuund să scâncească şi să se vaite.
– Aoleo, aoleo, mamă ce frig îmi e!
– Frig? Hai că nu te cred! Dar nu vrei să-mi spui al cui eşti?
Dar fiecare cu ale lui. Copilul cu văitatul şi străbunicul cu întrebările fără răspuns. Străbunicul, lac de apă, îndemna spre casă pe potecile ştiute, dar care parcă nu se mai terminau. La un moment dat, aude, undeva peste un pâlc de pădure, un cântat de cocoş. Ca prin minune, copilul din spinare-i dispare. Când se uită mai bine, realizează unde este. Era la mai puţin de două sute de paşi de casă, într-o leasă de mărăcini. Iese din mărăcini şi, cu paşi obosiţi, ajuge acasă.
Străbunică-mea nu dormise toată noaptea de griji. Nu era prima dată când străbunicul păştea vitele noaptea, dar niciodată atât de mult. Îi era teamă să nu fi păţit ceva.
– Ce păţişi? Nu mai veneai odată? Dă-le-ncolo de cionăi, că le mai pasc şi copii aştia. Te-apucaşi tu să le-ngraşi. Ai uitat că azi trebuia să mergem la porumbii aia de la Olteţ să-i răriţăm?
– Lasă-mă muiere, să-mi trag sufletul! Nu vezi că sunt transpirat fleaşcă? Adă-mi mai bine nişte haine să mă schimb şi ţi-oi povesti şi ce-am păţit.
După ce auzi povestea, străbunică-mea, Sandrina, începu să se-nchine, să-l stropească cu apă sfinţită şi să-l afume cu tămâie pe străbunicul şi să facă mătănii în faţa icoanei din cameră, aducând mulţumiri lui Dumnezeu că i-a adus omul sănătos acasă. Numai străbunicul sta pe-un scaun, desfăcându-şi nojiţele de la opinci, cu gândul dus la cele păţite. Nu simţise nicio teamă nici atunci, nici acum. Nu era el omul care să se piardă cu firea cu una cu două! Făcuse războiul de la început până la sfârşit. Văzuse multe la viaţa lui. Dar în astfel de poveşti, nu crezuse. Le auzea adesea pe la clăci.
– Bunicule, dar eu tot n-am înţeles! Cum rămâne cu cruce de voinic?
– Păi cum n-ai înţeles, măi nepoate? Cruce de voinic înseamnă un om dârz, curajos, viteaz, cu sânge rece. Pe un astfel de om necazurile-l ocolesc. Dacă străbunicul era cuprins de frică. sigur necuratul l-ar fi pocit. Dar el a avut tăria de a învinge puterea diavolească.
– Aha, asta era! Bănuiam eu! Bunicule, aşa voi fi şi eu: o cruce de voinic!
Ilie Fîrtat, Grădiştea
SEMNALUL ORA-S 