Mehedinți. Moartea lui Hercule lângă râul Cerna

ISTORIA MITOLOGICĂ

 ***Mehedinți. Moartea lui Hercule lângă râul Cerna***


Faima despre călătoriile și faptele lui Hercules în părțile de nord ale Istrului (Oceanos Potamos) mai există și astăzi în legendele poporului român.
Poetul Pindar, în odele sale, amintește despre călătoriile lui Hercules la hiperborei, despre căutarea cerboaicei cu coarnele de aur până în țara numită Istria de lângă Pontul Euxinus.

Gramaticul Apollodor amintește, de asemenea, despre venirea lui Hercules la muntele Atlas din țara hiperboreilor, unde el eliberează pe Prometheu din catenele sale.
Hercules ia parte la expediția argonauților pentru a duce în țările meridionale, un vechi paladiu al păstorilor pelasgi, lâna de aur din pădurea cea sfânta a lui Marte.

Herodot, ne comunică tradiția dupa care Hercules apare ca protopărintele agathyrșilor, scythilor și gelonilor, și amintește de urma sa cea gigantică, lungă de doi coți, imprimată în o stâncă de pe țărmurile râului Tyras (Nistru).


În colindele populare române, acest ilustru erou al timpurilor preistorice, este celebrat ca junele care se luptă cu leul (nemeic). În baladele romane se cântă invingerea și tăierea balaurului  gigantic al lumii, luptele sale cu Marte (Marcoci = Mavors), relațiile sale de amor cu Echidna (șerpoaica), călătoria sa în părțile meridionale ale Istrului de jos pentru căutarea hergheliei de cai a regelui Diomede din Thracia (Dobrisanul). Peste tot, în cântecele populare române, el este eroul călător, după cum tot astfel îl înfățișează și tradițiile  grecești.
Numele sub care Hercules, acest nemuritor erou al lumii pelasge, figurează în cântecele și legendele poporului român ca Iovan Iorgovan, braț de buzdugan, mândru falnic căpitan, Iovan cel tare și mare; el este eroul care a cutreierat lumea în lung și în lat și care a învins toți   monștrii din lume.
Cu deosebire, memoria faptelor lui Hercules,  este localizată în Oltenia și în părțile vecine ale Banatului, unde el ne apare în epoca romană, ca zeul tutelar al regiunilor Cernei, adorat ca Hercules invictus, Hercules sanctus, Hercules salutiferus, și unde s-au descoperit un număr însemnat de statui ale sale.
Aici, în mijlocul Cernei, ne spun tradițiile populare române, a existat odată un chip colosal al lui Hercule, un vechi monument, pe care cântecele noastre eroice îl aduc în legatură cu legenda unei frumoase fecioare, ce locuia într-o peșteră din munții Cernei.
Vom reproduce mai întâi  tradiția  antică despre relațiile  de amor ale lui Hercules cu nimfa Echidna, ce locuia într-o regiune muntoasă numită Păduroasa de lângă Scythia.
Grecii, care locuiau  lîngă Pontul Euxin, scrie Herodot, povestesc despre originea scythilor. ,,Hercules, întorcându-se cu cirezile ce le luase de la Geryon, a venit și în țara aceasta, pe care acum o locuiesc scythii și care atunci era pustie. Însă, ajungându-l o vreme grea și un ger, el se acoperi cu pelerina leului si adormi.
În acest timp, iepele de la carul său, pe care le slobozise ca să pască, dispărură ca și când ar fi fost un destin divin. Hercules deșteptându-se începu să-si caute iepele și cutreierând toate ținuturile din jur, sosi într-o  regiune al cărei nume era  Păduroasa. Aici, locuia într-o peștera, nimfa Echidna (Vipera, șerpoaica), care avea o natură mixtă. De la brâu în sus era femeie, iar de la brâu în jos șerpoaică, și ea domnea peste Scythia întreagă. Hercule, văzând-o, a rămas uimit, apoi a întrebat-o dacă nu cumva i-a vazut iepele sale rătăcite. Ea îi răspunse că iepele sunt la dânsa și i le va restitui, dacă mai întâi se vor culca amândoi. Hercule petrecu apoi mai mult timp la Echidna și avu cu dânsa trei fii, pe Agathyrsos, pe Gelonos și pe Scythes. Apoi, Echidna restituindu-i iepele, Hercule plecă mai departe.”

 Cei trei fii ai lui Hercule și  ai Echidnei au fost, dupa tradiția ce ne-o comunica Herodot, intemeietorii dinastiilor regale, a agathyrșilor (din Transilvania de astăzi), a gelonilor (din părțile Podoliei) și a scythilor din nordul Mării Negre.
Herodot crede, că regiunea numită Hylea sau Păduroasa, patria nimfei Echidna, se afla în apropiere de râul Borysthene (Nipru) în Scythia.
Însă după tradițiile  anterioare epocii lui Herodot, reședința Echidnei, a acestei femei legendare, nu se afla în ținuturile Scythiei din nordul Marii Negre, ci în ținutul arimilor de la nordul Istrului (Echidna, fiind nascută de arimanul Typhon.)
Echidna cea divină și cu inima neânfrântă, scrie Hesiod, era pe jumătate nimfă cu ochi negri și gene frumoase, iar de la brâu în jos un șarpe gigantic. Zeii îi destinaseră ca locuință o peșteră celebră sub o stâncă din o vale încunjurată de munți, departe de zeii nemuritori și de oamenii muritori. Aici, în ținutul arimilor se retrăsese sub pământ nimfa  Echidna, nimfa nemuritoare și nesupusă bătrâneții în toată viața sa.
Vechea legendă despre întâlnirea lui Hercules cu Echidna s-a mai păstrat, în parte, până astăzi, în cântecele și legendele populare românești.
Conținutul acestei tradiții este următorul: Iorgovan, un viteaz mare din părțile de răsărit, vine să vîneze cerbi și căprioare în munții Cărunți (ai Cernei), ori, după alte variante, în munții Vergii, ori Covergii, Sovergii sau să caute o fată frumoasă din Munții-de-Aur.
Sosind la Cerna, Iorgovan ( Hercules) pleacă călare într-o joi de dimineață pe malul apei în sus, armat cu arc și săgeți și având cu sine șoimi de la Bogaz (de la gurile Dunării) și ogari din Provaz, iar înaintea sa mergea luând seama, cățeaua sa cea isteață numită Vija. În aceste timpuri, însă, Cerna era un râu mare, salbatec și cu apa neagră. Talazurile sale erau înalte ca mânăstirile și ea curgea cu un urlet infiorător. Cerna răpusese pe toți voinicii, câți s-au dus la râu în sus. Iorgovan, negăsind nici un vas pe unde să poată trece pe celălalt mal al apei, se adresează Cernei cu rugămintea să-i moaie talazele, să-și înceteze urletul, să-i arate vadul, să nu-l rapună și întru adevăr să-i spună pe unde poate trece, fiindcă dânsul a purces și a venit, după cum a fost ursit, ca să găsească aici și să ia cu sine o fată sălbatică, mândră și voinică.

La rugarea lui, Cerna îi răspunde să meargă ,,pe râu în sus până se va osteni, până la trei păltinei – la dealul rotat, la malul săpat – acolo trecând pe celălalt țărmure, dânsul va să nimerească la o stană de piatră cu mușchiul de- o șchioapă, unde este dusă și unde e ascunsă fata salbatică, mândră și voinică. ”

Iorgovan pornește după cum îl învață Cerna și, urcând pe vale în sus, ajunge la trei păltinei, apoi trecând vadul sosește în urmă la stana de piatră, cu mușchiul de- o șchioapă, în sus ridicată. Aici, sub acestă stâncă, la umbră adâncă, plângea ascunsă frumoasa fecioară, cu fața ca luna, cu păr auriu, pe umeri leit, cu un grai frumos și glas mângâios.

,,sub acestă stâncă,/ la umbră adâncă,/ plângea ascunsă frumoasa fecioară,

cu fața ca luna,/ cu păr auriu, pe umeri leit,/ cu un grai frumos și glas mângâios.”

Iorgovan, îndată ce o vede, îi spune că dragostea ei l-a pedepsit amar pe acest pământ, că el a cutreierat lumea în lung și în lat și n-a aflat pe alta, care să semene cu dânsa și pe care s-o ia de soție. Ea însă îi răspunde că Iorgovan să-și aducă bine aminte că odată :

,,au slujit amândoi în casă/ la o mândră crăiasă,/ că el a sărutat-o și a însărcinat-o;/  însă, de la fala lui,/ de răul mamei și de rușinea tatei,/  ea s-a pedepsit, s-a pustelnicit, s-a pribegit/ aici a venit pe o vale adâncă sub lespezi de piatră,/ de vânt nebătută,/ de nimeni văzută și unde s-a sălbăticit.”

Și fiindcă  tânăra fecioară nu voia să iasă din peșteră, Iorgovan, pierzându-și mințile asmuță, asupra acestei nefericite fete, șoimii, ogarii și îndeamnă pe Vija să sape sub piatră, ca s-o scoată la lumina zilei. La voința stăpânului, șoimii și câinii se reped numaidecât în pesteră,  încep sa zgârâie fata cea albă, nebătută de vânt și nevăzută de om, a fecioarei pribegite. În zadar ea plânge și roagă pe Iorgovan să-și cheme șoimii și ogarii care o pișcă, o zgârie și copilașul îi  plânge. Insă Iorgovan înfuriindu-se mai mult voiește acum să o răpuna cu totul. Atunci fata pribegită și pustelnicită în suferințele și disperarea ei blesteamă pe Iorgovan.

Aceasta este tradiția română, despre mizera și nefericita Echidna, cum o numește Hesiod și care, în alte fragmente ale poeziei noastre populare, ne mai apare și sub numele de șerpoaica, același cuvânt cu grecescul- Echidna.

Din punct de vedere istoric, această figură impietrită a lui Hercule nu putea să fie decât o statuie primitivă, săpată în stâncă vie, ce în epoca preistorică a fost dedicată acestui mare erou și al cărui cult era o dată, atât de puternic în părțile Cernei și unde astăzi mai există atâtea legende despre el.

În ținuturile pelasge, Hercule, ca erou național, avea simulacre încă din timpurile cele mai depărtate. După cum ne spune Plinius, cea mai veche statuie în Italia a fost a lui Hercules din Forum Boarium, construită de Evandru. Iar Pausania scrie că în satul numit Hyett din Beoția, locuit de pelasgi, exista o statuie primitivă a lui Hercule și care de fapt nu era altceva decât un bolovan dinform, după obiceiurile bătrânești. Legenda românească despre statuia cea colosală a lui Hercule din Valea Cernei este totodată și legenda apoteozei acestui erou.

  Despre ultimele evenimente din viața lui Hercule, nici Homer, nici Hesiod nu amintesc nimic. Însă, după narațiunile post-homerice culese de Apollodor, adevărata cauză a morții lui Hercule a fost trecerea peste un râu periculos de munte. În fond, este aceeași tradiție, pe care ne-o înfățișează și legendele românești.
Hercule, scrie Apollodor, sosi cu frumoasa Deianira, fiica lui Oeneu, la râul Even(Cerna), o apă sălbatică. Hercule trecu de-a dreptul prin râu fără frică, iar pe Deianira o încredință centaurului Nessus, care, pentru sentimentele sale de dreptate, obținuse de la zei privilegiul sa treacă pe călători peste această apă fugătoare, firește pe lângă o remunerație oarecare. În timpul acestei treceri, Nessus, admirând frumusețile Deianirei, încercă să o siluească, însă când ajunse pe celălalt mal, Hercule trase cu arcul asupra-i și strapunse pieptul cu săgeata. În ultimele sale momente, Nessus, ca să se răzbune asupra lui Hercule, învăță pe Deianira, să pregătească cu sîngele înveninat din rana sa, o alifie de dragoste pentru Hercule. După un timp oarecare, Hercule având să facă un sacrificiu lui Zeus (Jupiter), pe promontoriul Cenaeon din Eubea, Deianira, ca să-i câștige și mai mult iubirea, îi trimise pentru acestă ceremonie o cămașă solemnă unsă cu alifia otravită după cum o învățase Nessus. Se întîmplă, însă, ca în timpul sacrificiului, Hercule apropiindu-se de foc, cămașa se încălzi și veninul de hidră, cu care a fost infectat sângele lui Nessus, pătrunse în corpul eroului.
 Hercule, văzând acum că nu mai poate scăpa cu viață, își construi singur, în mijlocul durerilor sale, un rug pe muntele Oeta, se așeză pe acest pat de lemn și începu să roage pe trecători să se îndure de dânsul și să-i pună foc. Însă nimeni nu accepă acest lucru, doar un  singur păstor cu numele Poias, care-și căuta turmele sale rătăcite, cuprins de milă pentru suferințele eroului, îi făcu acest ultim serviciu, iar Hercule drept mulțumire îi dărui arcul sau.
În fine, mai aflăm de la Herodot încă o altă legendă, dupa care râul Dyras, din Thessalia, la vestea ca Hercule arde viu, ieși din albia sa și alergă repede către locul de suferință al eroului, ca să-i salveze viața cu apele sale, să-i stingă focul de pe  rug. A fost, însă prea târziu…
Amîndouă aceste legende antice aduc, așadar, sfârșitul vieții lui Hercule în legătură cu un râu oarecare, repede curgător.
Examinând fondul acestor narațiuni cu privire la ultimele momente ale eroului, în tradiția românească ne apare ca izvor original al mitului grecesc, anume că râul Cerna este acela care a cauzat moartea marelui erou pelasg.
Nimfa Deianira, cu care dorește Hercule să treacă peste râul sălbatic, nu este altcineva decât Dierna(Tierna), numele cel vechi al Cernei; iar numirea de Even pe care autorii greci o dau râului, peste care trece eroul, este numele popular  al lui Hercule din nordul Istrului, Ivan sau Iovan.
Viața sa ca păstor, agricultor și luptător cu arcul și săgeata, cu buzduganul, măciuca, sabia sau paloșul, cu sulița, cu șoimii și câinii, călătoriile sale prin lume, mai mult pe uscat decât pe mare, un erou care cutreiera munții după lei, porci sălbatici, cerbi, fete, balauri, epitetele sale de râmlean, român, mocan și craiovean, ce i se dau în legendele românești, tradițiile care îl pun ca protopărintele agathyrșilor, gelonilor, scythilor și latinilor, forțele sale corporale, tipul sau fizic, cultul său particular în ținutul Cernei, toate acestea ne prezintă pe un erou pelasg din nordul Istrului de jos.
Herodot, în călătoriile sale prin Egipt și Fenicia, încercase cu deosebire a se informa despre originea tradițiilor și a cultului lui Hercule. Însă, după cum ne spune, nu a putut să afle nici de la egipteni, nici de la fenicieni, care a fost adevarata patrie a lui Hercule, decât numai atât că cultul acestui erou era foarte vechi.
Poetul Homer în Odyssea sa consacră memoriei lui Hercule câteva cuvinte, care sunt de o valoare neprețuită pentru însemnătatea ce a avut-o într-o vechime foarte depărtată monumentul cel legendar din valea Cernei.

DR. Ing. Grigore Sebeș


Astfel, acesta amintește de un curios simulacru a lui Hercule, de o figură reală, insă fără viața  eroului, pe care o numește idolul puterii lui Hercule.
Această formă fără de suflet a lui Hercules și care nu era o statue cioplită de mână omenească, se află, după Homer, în părtile extreme ale râului Oceanos potamos (sau Istrul- Dunănărea de azi), acolo unde la Platon  ne apare patria hiperboreilor celor vii și unde, după care ne spune Hesiod, Zeus  aruncase într-o peșteră adâncă pe balaurul cel gigantic al lumii vechi.
Este, așadar, fără indoială că idolul puterii lui Hercule, despre care ne vorbește Homer, această statuie primitivă de lângă Oceanos Potamos era unul și același simulacru tradițional cu figura cea impietrită a eroului de pe valea Cernei, de care amintesc cântecele noastre vechi despre eroii zei .
Așa se face că, Sfinxul de la Topleț, de pe valea Cernei, de lânga Băile Herculane, este cunoscut în tradiția locală  ca fiind chiar Hercules, însuși.

 Sursa: Nicolae Densusianu – DACIA PREISTORICĂ

 Dr. Ing. Grigore Sebeș

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s