***Picătura de cultură. BILETUL***
(Urmare din nr trecut)
O figură aparte făcea profesoara de istorie-geografie. Ea nu ne bătea. Ea ne certa. Nemulțumită de prestația vreunuia sau de notele mici de la vreo lucrare de control, începea întotdeauna cu:
-De ce nu învățați clasa a cincea ?
Și făcea o pauză lungă în timp ce se uita peste capetele noastre plecate. Nu aștepta răspuns, doar se încărca cu energie pentru lungul monolog care urma, legat de cât de slabi pregătiți suntem, cât de dezinteresați părinți avem, ia uitați-vă la cutare ce nespălat e pe mâini, dar cutărică nici pe dinți nu se spală, băăă voi știți ce carte se face la oraș!? Nu știam! Că Emilian al meu…( avea un băiat, de aceeași generație cu noi, elev la Slatina ) face și drege …nu ca voi ….ieși afară fetițo! Și mai dădea afară din clasă pe câte unul care nu părea suficient de impresionat de tiradele ei mereu aceleași .
Muzica și desenul le făceam cu aceeași profesoară, pâinea lui Dumnezeu. Era suplinitoare, nu știa nici muzică nici desen. La orele de desen mai scotea câte o carte de istorie și ne arăta niște basoreliefuri sau fresce de pe templele din Bagdad sau Egipt, timp în care eu desenam câte unui coleg o mașină americană sau un cauboi cu sau fără pistol, după cum era comanda. Oricum, toți aveam nota zece la desen.
La ora de muzică era cel mai frumos. Aveam colege talentate foc: Florica, Mărioara și Ileana, una mai bună decât alta la muzică populară. Decât spunea :
- Hai Florica, să te auzim !
Florica se ridica radioasă că pe ea o pune prima și începea :
„ Bate vântul prin păduri, păi bate vântul prin păduri măi, măăăi,
Rupe lemnele subțiri, păi rupe lemnele subțiri măi, măăăi ,
Rupe lemne, rupe fagi măăăăi!
Și desparte oameni dragi măăăăi!”
Ți se rupea inima, ce să mai povestim … - Frumos! Bravo! Hai și tu Mărioara .
Și începea și Mărioara :
„ Spune neiculiță spune, că mai ai un dor pe lumeeeee…” - Bravo, stai jos, să o ascultăm și pe Ileana acum .
Și încheia Ileana recitalul :
„ Mândră floare dragostea, dar mai mândră decât ea măi, măăăi….” Cam așa era și cu ora de muzică. Și aici toți aveam numai note de nouă și zece.
Profesorul de educație fizică era băiat bun și el. Ne arunca o minge de fotbal pe terenul de sport cu porțile de fotbal marcate cu două căciuli, ne număra câți băieți suntem și intra înapoi în școală. Când se termina ora apărea, fluiera să-i aducem mingea și iar ne număra ( probabil să nu rămână vreunul rănit pe teren ). Alta grijă nu avea .
Limbi străine nu se făceau decât din clasa a șasea, franceza. Am înțeles de la cei mai mari că am pierdut mult. Nu lipsea nimeni de la ora doamnei profesoare de franceză. Era păcat! Spuneau cei din clasele mai mari că venea cu un minijup ( așa era moda atunci, cu minijup fetele și băieții cu pantaloni evazați, eventual o centura cu „pafta” ) și cizme negre de lac înalte până la genunchi, cu tocul cui. Părul lung cârlionțat cădea dezinteresat peste ochii verzi până peste o bluziță vaporoasă .
La ore se așeza pe scaun la catedră, dar în afara cadrului catedrei, ușor întoarsă către tablă, unde câte un elev se chinuia să citească un text în franceză și ea intervenea plictisită corectând câte un cuvânt, moment în care stând picior peste picior inversa ba stângul peste dreptul, ba dreptul peste stângul. Băieții așteptau cel mai mult acest moment, unul nu clipea. Singura profesoară născută în sat era cea de limba română, dar se mutase și ea la Slatina și făcea naveta cu același autobuz.
O singură amintire am, când după vacanța de vară a vrut să știe ce cărți am citit, eu și Mitruț i-am răspuns că am citit numai cărti de aventuri de julesverne. A râs cu poftă și ne-a corectat: ,,jul vern, măi copii, nu știați?Nu știam, de unde să știm ! Că nu apucasem să facem încă ore de franceză!”
Știrea, noutatea, bomba, că al lui Onilă tocmai ce plecase la Slatina să se mute la școală la Minulescu, se răspândi ca un fulger printre elevii strânși în curtea școlii, dar mai ales printre profesori în cancelarie, unde nu a căzut deloc bine, că un elev bun, pleacă din școala lor unde nu se mai învață carte pentru că profesorii stau cu ochii pe geam să vadă când vine autobuzul și se transferă la altă școală la oraș unde lucrurile stau cu totul altfel, așa cum argumentase mai devreme tatăl meu în cancelarie spre iritarea directorului care imediat ieșise să convoace careul. Și mulți au ținut minte acest lucru! A urmat o perioadă foarte grea pentru mine.
Zilnic la 12:30 luam autobuzul din fața școlii din Curtișoara și după patru stații ajungeam la stația „INVALIDU” în Slatina, în jurul orei 13:00. După care o luam pe jos până la Liceul Ion Minulescu aflat tocmai în cartierul Progresul, mereu cu spaima să nu întârzii la orele care începeau la 13:30, Și n-am întârziat decât o singură dată în toți anii petrecuți la Minulescu .
Era o zi urată de martie, frig, ploaie, vânt. Ca de obicei mă înfățișasem în stația de autobuz mult mai devreme de 12:30 pentru că autobuzul venea de la cap de linie din Cherlești, de unde pleca după cheful șoferului, când mai devreme, când mai târziu, după câți clienți se adunaseră deja în autobuz și care începeau să strige: hai băi nene dă-i drumul, nu vezi că nu mai vine nimeni, ce mai stai !? Și nu mai sta, pleca mai devreme sau mai târziu dacă nu era nimeni și risca să plece gol. De la stația mea cursa costa doi lei până la Slatina .
După alte două stații, de la Linia din Vale era suficient un bilet de un leu până la Slatina. Eu aveam întotdeauna un teanc de bilete de câte un leu pe care aveam grijă să mi le cumpăr de la magazinul din sat, magazin situat chiar în stația de autobuz. În autobuz introduceam două bilete de un leu în aparatul de taxat : „țac-pac”, le perforam și cu asta basta !
În ziua aceea însă magazinul era închis dar eu mai aveam două bilete de câte un leu, suficiente pentru dus, urmând ca pentru întoarcere să-mi cumpăr bilete de la autogara care era pe atunci dincolo de Liceul Radu Greceanu, lângă o berărie veșnic plină, în spatele căreia toți bețivanii urinau pe perete. În stație erau mereu și cele doua învățătoare care făceau naveta: doamna C și cealaltă. A sosit autobuzul, am urcat și am „avansat înainte” la indicația șoferului, spre partea din spatele autobuzului, fiind destul de aglomerat. Lângă mine cele două învățătoare. Eu ca de obicei țac-pac cu biletele, una dintre învățătoare a taxat și ea un bilet (!) cealaltă (doamna C) nimic!
Înainte de a ajunge la a doua stație, la Linia din Vale, se aude vocea șoferului: - Atenție, urcă supracontrolul, pregătiți biletele! Rumoare în tot autobuzul.
Supracontrolul ăsta era un nene (n-am înțeles niciodată de ce-i spunea „supra” și nu controlor) angajat tot la I.R.T.A., care avea în plus față de noi „civilii” o șapcă cu cozoroc din material albastru, pe partea frontală înaltă erau cusute inițialele I.R.T.A. cu mătase la origini galbenă, o gentuță cu diagonală din piele maro și un pix cu care bifa „văzut” biletele pe care trebuia să le prezinți în valoare de unu, doi sau patru lei (dacă te urcai de la cap de linie era patru lei cursa ). Mi-am verificat încă o dată biletele pe care le țineam strâns în mână, două bucăți de un leu, nu aveam probleme!
Odată cu supracontrolul a urcat în autobuz și un milițian pe care îl cunoșteam toți, era din sat, chiar din Linia din Vale de unde se urcase. Un tip arogant, nemulțumit tot timpul de ceva .
Controlul biletelor începuse din față de la șofer, nu vedeam ce se întâmplă, dar deja se auzeau vociferări legate de nereguli cu biletele: ba că nu sunt de doi lei, ba că sunt de ieri, ba că nu sunt deloc!
Mă rog, nu înțelegeam cum se terminau conflictele, dar controlul înainta. Autobuzul mergea și se apropia de Slatina iar supracontrolul se apropia de partea din spate unde eram și eu.
La un moment dat am văzut cum fața învățătoarei C s-a albit și am înțeles imediat. Nu avea bilet! Deloc! Nici măcar unul de un leu, ca să mai poată parlamenta cu supracontrolul. S-a uitat imediat spre mine și apoi spre mâna mea în care țineam cele două bilete de un leu și am înțeles.Voia un bilet de la mine.
Nu mi-a zis nimic, dar privirea ei disperată exprima acest lucru: dă-mi un bilet de la tine Viorel ( mă cunoștea, fusese la mine în casă invitată la pomenirea de șase săptămâni a bunicii mele, i-a plăcut mult coliva la final, că are multe arome), dă-mi un bilet să trec cu bine de rușinea controlului, cerșea umilă privirea ei. Mărinimos, cu pieptul umflat, n-am stat pe gânduri și i-am întins un bilet de un leu de la mine, fără nici un cuvânt .
Mă gândeam: ce o să-mi facă controlorul, avem toți trei bilete de un leu, măcar avem ceva, apoi nu sunt DOAMNELE lângă mine ? N-am eu bilet întreg, n-au nici ele, nu mă lasă ele pe mine la greu, doar biletul este de la mine !
Doar atât am apucat să-i spun doamnei C: lăsați, că-mi dați banii altă dată, că se și aude : - Biletele dumneavoastrăăă, doamnele învățătoareeeee (se cunoșteau !) sărut mânaaa, mulțumeeeesc! Zice controlorul mieros, parcă nici nu observase că au doar câte un bilet de un leu și dă să treacă mai departe la mine.
Vezi, nu se întâmplă nimic ! Îmi spun eu în gând să mai prind curaj.
( Va urma)
Autor: In. Viorel Onilă
SEMNALUL ORA-S 