Argeș. Călător pe meleaguri muscelene

***Argeș. Călător pe meleaguri muscelene***
(II, urmare din nr. trecut)
A doua zi, pe o dimineață destul de răcoroasă, ne-am deplasat la uzina constructoare de mașini de teren,am ascultat mai multe „spiciuri” la întâlnirea din sala de ședințe de la club, am făcut o vizită în halele de producție și am servit masa la cantina de întreprindere. Apoi ne-am îndreptat spre comuna vecină, Valea Mare Pravăț, să vizităm mausoleul de pe muntele Mateiaș. Nu am intrat în incintă pentru că era închis, iar afară eram imposibil de stat prea mult pentru că se stârnise un viscol puternic, la care noi nu puteam face față în ținutele noastre primăvăratice. Oricum, am rămas plăcut impresionat de monumentalitatea edificiului și de măreția peisajului montan. Arar trecea câte o mașină, în sus sau în jos, iar eu mă gândeam, cu o mare dorință de călătorie, la cât de pitoresc trebuia să fie peisajul de pe culoarul Rucăr – Bran, despre care învățasem la școală, la geografie și istorie și văzusem câteva ilustrate, „vederi” cum li se spuneau. Totul în jur arăta însă gri, culoare oarecum mascată de stratul de zăpadă, datorită poluării de la fabrica de ciment din comună și carierei de calcar de pe muntele din apropiere. Erau vremuri când producția era mai presus de orice, mai presus de sănătatea oamenilor și de sănătatea mediului. În zilele noastre lucrurile s-au mai ameliorat, în sensul că firmelor din toate domeniile li s-au impus norme europene. În schimb poluarea făcută de fiecare dintre noi e din ce în ce mai accentuată, mai diversă, mai incontrolabilă și slab combătută, deși avem gardă de mediu, poliție locală, activiști de mediu, analiști, deontologi …

Avem și tot felul de norme aberante, chiar ridicole, gen cele legate de arsul gunoaielor în curtea proprie sau locurile de făcut grătare. Ușor, ușor suntem sufocați de deșeuri, în special menajere, urmarea lipsei de educație, lipsei unor măsuri coercitive severe și iresponsabilității unor așanumiți „oameni de afaceri” care pentru a face bani adună gunoaie de prin occident și de aiurea. Azi lucrurile arată bine, „verdele” reintrându-și în drepturi, fabrica de ciment „Holcim” din Valea Mare Pravăț fiind retehnologizată în 2007 și ecologizată total, astfel că mediul înconjurător, inclusiv toată zona prin care trece banda transportoare a calcarului de la cariera Mateiaș, nu mai este afectat ca altădată. După 1990 descinderile mele în zonă au fost destul de dese, în scop turistic, cu familia, dar și în interes de serviciu, cu treburi la Bran,la Brașov sau în altă localitate de dincolo de munți.
Ultima trecere prin zonă am făcut-o recent, anul acesta, pe 5 iunie, cu ocazia unei mici excursii pe traseul Slatina – Pitești – Câmpulung Mușcel – Rucăr – Bran – Râșnov – Predeal – Sinaia – Târgoviște – Pitești – Slatina. Funcție de timp, la Mausoleul de la Mateiaș am întârziat mai mult sau mai puțin. Cândva mergeam cu familia spre Bran, să vizităm castelul și în drum am făcut escale la Mateiaș, Peștera Dâmbovicioara și Cabana Brusturet. La mausoleu am poposit mai mult vizitând toate spațiile disponibile și vizionând un montaj audio-video care simula o luptă din primul război mondial. Nu am ajuns acolo niciodată, dar știu că în apropiere se pot vizita locuri pitorești și interesante în localitatea Lerești sau la Nămăiești unde sunt casa memorială „George Topârceanu” și schitul rupestru. Nu mai vorbesc despre minunatele trasee turistice care se deschid spre munții Făgăraș, Iezer-Păpușa, Piatra Craiului, Leoata, Bucegi. Iar Câmpulung Mușcelul este un oraș frumos, curat și încărcat de istorie. Să ne amintim numai de faptul că aici, după bătălia de la Posada, între 1330 și 1339 a fost capitala Tării Românești libere și aici sunt înmormântați voievozii Basarab I și Nicolae Alexandru. Dar dincolo de toate aceste amintiri și impresii personale să evocăm sintetic și câteva secvențe ale poveștii mausoleului de la Mateiaș, așa cum sunt ele relatate în lucrările multor istorici, cercetători sau pur și simplu ale unor vizitatori, ca și mine. De altfel cine dorește să își aprofundeze cunoștințele despre luptele din primul război mondial din această parte a țării găsește bogate materiale informative în literatura de specialitate sau pe foarte multe site-uri de pe Internet. Monumentalul edificiu de la Mateiaș a fost ridicat în memoria ostașilor români căzuți în sângeroasele lupte date în aceste locuri în primul război mondial. „Aici – se stipulează în Wikipedia – în zona Mateiașului, Grupul Nămăiești – condus de Generalul Traian Găiseanu – având în componență diviziile 22 și 12 Infanterie, a reușit să reziste unui inamic net superior echipat și mult mai bine pregătit, în perioada 25 septembrie/8 octombrie – 10/23 noiembrie 1916. Prin luptele duse aici, a fost oprită înaintarea Puterilor centrale spre Câmpia Română, dar datorita străpungerii frontului pe Jiu soldații celor 2 divizii au primit ordin să se retragă – neînvinși – pe 16/29 noiembrie 1916, spre Târgoviște”. Pentru România pierderile umane datorate războiului au fost de 960.000 de cetățeni, din care pe câmpurile de luptă și-au pierdut viața peste 350.000 de ostași. De exemplu numai mai puțin de 30.000 au pierit în bătălia de la Mărăşeşti din iulie-august 1917. Sacrificiile au fost uriașe, practic fiecare familie de români fiind afectată de marele război. De aceea nevoia de omagiere și de păstrarea a unei vii amintiri celor căzuți pe câmpurile de luptă, dar și a victimelor din rândul populației civile s-a simțit de la sine. Astfel a apărut și s-a cristalizat în conștiința publică un puternic cult al eroilor.


În România Mare, reîntregită după prima mare conflagrație mondială, a funcționat din septembrie 1919 Societatea „Mormintele Eroilor căzuți în Război”, care din 1927 s-a transformat în „Cultul Eroilor”. Aceasta a funcționat sub patronajele Bisericii Ortodoxe Române și a Casei Regale, un rol important avându-l M.S.Regina Maria. De menționat faptul că prin subscripții publice, fonduri locale și fonduri guvernamentale au fost amenajate în toată țara, la sate și orașe, cimitire ale eroilor și osuare și au fost ridicate statui, obeliscuri, cruci, troițe de lemn sau de piatră, monumente funerare, mausolee cum sunt cele de la Mateiaș, Mărășești, Mărăști, Toplița, Soveja, Giurgiu, Comana, Focșani, Galați, Odorheiul Secuiesc, Târgu Ocna, Târgu Frumos. Aceiași grijă, atenție și pioșenie creștinească a fost acordată și militarilor din armatele străine beligerante, căzuți în luptele de pe teritoriul României, indiferent de naționalitate, religie sau tabără, precum germani, austrieci, ruși, bulgari, francezi etc. S-a colaborat cu țările de origine ale decedaților, s-au amenajat cimitire speciale, s-au ridicat diverse monumente, s-au repatriat oseminte.


Îmi amintesc o întâmplare de la începutul anilor `80 dintr-un concediu pe care îl făceam cu familia în stațiunea Soveja, din munții Vrancei, zonă în care s-au dat lupte grele în perioada întâiului războiul mondial, aici fiind ridicat și un impunător mausoleu. Eram într-o drumeție prin preajma stațiunii și undeva, la câțiva pași de drum am zărit două plăci de mormânt proaspăt văruite, mărginite de flori multicolore și cu lumânări nu demult aprinse. Ceva mai departe am întâlnit un bătrân, vedea de câteva vaci, scoase la păşunat. Am intrat repede în vorbă şi l-am întrebat ce e cu mormintele şi cine le îngrijeşte. Mi-a spus că zăceau acolo rămăşiţele a șaptesprezece nemţi, omorâţi de ruşi, în 1917. De îngrijit le îngrijeau oamenii din sat. Mi-am arătat mirarea, adică ăia erau dușmanii, lor li se datora uriaşul patrimoniu din osuoarele de la Mărăşeşti, Mărăști şi Soveja şi oamenii le îngrijau mormintele, le mai puneau şi flori? Bătrânul m-a privit dezamăgit, adică ce nu era de priceput. Într-un târziu mi-a spus că ,,duşmani, duşmani dar şi ei erau creştini şi ce, doriseră ei să îşi lase casa, părinții sau nevasta, poate și copiii şi să moară prin străinătăţuri?” Vă daţi seama câtă omenie e în ţăranul nostru, în omul acesta simplu care nu a stat în aule universitare să asculte prelegeri de etică? Etica lui a fost aceea transmisă din tată-n fiu, nescrisă, neschimonosită de filozofări sofisticate.
Și fostele județe Olt și Romanați au fost incluse în această campanie de un extraordinar simț patriotic și recunoștință față de eroi. Să amintim numai două din principalele monumente ridicate. Vorbim astfel de Monumentul Eroilor, de la Caracal, lucrare a sculptorului Ioan Schmidt, din Bucureşti, inaugurat în ziua de Înălțare, 2 iulie, Ziua Eroilor din anul 1927. Sau de prima statuie din țară a eroinei de pe Jii, Ecaterina Teodoroiu, din Slatina, realizată de sculptorul mușcelean Dumitru Mățăoanu și inaugurată la 31 Mai 1925, în prezența M.S. Regina Maria, a ministrului de război, a unei delegații de gorjeni din care făceau parte părinții eroinei și a numeroși slătineni.
( Va urma)
Autor: Sociolog Gheorghe Geantă










Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s