Picătura de cultură. BARCAGII DE PE OLTEȚ

***Picătura de cultură. BARCAGII DE PE OLTEȚ***
Titlul poate să vă sugereze că această meserie, cea de barcagiu sau luntraș, era populară pe meleagurile noastre în urmă cu 70-80 de ani. Nu. Totuși, în multitudinea de meserii practicate de concetățenii mei, trebuie amintită această îndeletnicire …ocazională.
Cu toate acestea, în Dobricenii mei am avut și barcagii, deși eram așezați într-o zonă în care Oltețul rareori depășea în adâncime brâul unui adult. Râul ăsta năbădăios, izvorăște cu peste 100 kilometri mai sus, din Munții Căpățânei și nu-și domolește rostogolirea vijelioasă a undelor reci decât la Cioroiu, lângă Caracal, unde-și varsă apele în Olt.
Șoseaua interjudețeană Balș- Râmnic sare peste Olteț chiar la capul satului dinspre apus, făcând legătura între cele două provincii istorice, Vâlcea și Romanați.
Azi, cele două maluri ale apei sunt legate de un pod din beton armat, lung de 116 metri, construit între 1961-1963.
N-a fost însă totdeauna așa. Când era pod, când nu era pod…, în urma precipitațiilor sau după topirea zăpezilor din iernile grele, apele umflate săpau picioarele de lemn ale podului și luându-l la vale, ne lăsau tot fără putință de a traversa cei peste o sută de metri ai albiei…


Trei poduri de lemn a spulberat Oltețul în 40 de ani, între construirea primului pod în 1920 și a celui nou și modern ce dăinuie și astăzi, dar și zeci de punți de picior, suspendate pe cabluri de oțel.
Primul pod de lemn a fost construit între 1920- 1923, pe cheltuiala boierului Constantin Teodorini ce-și avea conacul pe malul stâng al Oltețului. Al doilea pod a fost ridicat de către primăria Dobriceni, de care aparțineau cele două localități riverane satele Dobriceni și Laloșu, între 1931- 1933 și ultimul cu numai zece ani înainte de ridicarea celui de beton, adică între 1949-1952.
Când apa nu reușea să ia podul, lua încărcătura de pământ de la capetele podului întrerupând circulația între localități.
În primăvara lui 1947, chiar în ziua Sfintelor Paști, Vasile Diaconu din Otetelișu, șoferul de pe „Rata” ce făcea traseul Balș-Bălcești, sub influența lui Bachus, a uitat că nu mai este cap de pod la Olteț spre Laloșu și trebuie făcută transbordarea. Venind cu viteză, a dat cu toți pasagerii de-a berbeleacul de la cei cinci metri înălțime ai podului, claie peste grămadă, în apa rece. A fost chiar o minune că nu a fost nimeni rănit, dar spaima a fost pe măsură….
În „ pauză de pod” vara, oamenii treceau apa cu încălțările în mână, iar carele și căruțele aveau vad de trecere pe la ”Cazan„ ulița lui Mărin Budică, zis și Bubariu.
Când apa era mare din cauza viiturilor, se făcea transbordare cu bacul, o platformă construită de domnul Titi Teodorini, boierul, ”Conacului de la Capul Podului”, din dulapi de brad, condusă de-a lungul unui cablu oțelit ce lega cele două maluri și împinsă cu prăjinile. Specialiștii, unși barcagii de ocazie, erau Marin Chiloman, Gheorghe Ștefan zis „Cocoș”, Petrică Budică zis „Pincu”, Milică Focaru și Nae Mitrache zis „Lungu”. Ei lucrau în schimburi, după înțelegere, împărțind banii câștigați, frățește, după ce dădeau 50% domnului Teodorinii, pentru bac…conform înțelegerii.
Vărul lui Nae Lungu, Milică Mitrache al lui ”Ciociu„ și Mitru Boltașu zis și „Pepe”, le făceau concurență făcând transbordări cu carul tras de boi, pe o platformă pusă pe chilimiile loitrelor, chirigiul stând pe jugul boilor…
Într-una din zilele lui martie 1942, când frontul era stabilizat la Stalingrad, caporalul Gheorghe Popescu din Mărcuși venise în permisie după ce fusese rănit și internat în spital. Când a trecut spre casă, Oltețul era mic și l-a trecut prin vadul de la Cazan, dar peste numai o săptămână, când trebuia să plece pe front, valurile erau uriașe. Cum s-a înțeles cu Nae Lungu, nu se știe, dar acesta a reușit să treacă apa și să-l ia pe Gheorghe din partea cealaltă, dar când s-au întors, bacul s-a răsucit, a lovit un rest de picior de pod și s-a răsturnat. Nae a reușit să înoate prin apa rece ca gheața și să ajungă la mal, iar bietul soldat, cu ranița în spate, s-a agățat de stâlpul care-i răsturnase. S-adunase lume ca la comedie să vadă încercarea celor doi de a săpa cu viață din apele tulburi și învolburate.

Mihai Petrescu


Militarul cerea ajutor disperat la cei de pe mal, dar nimeni n-avea curaj să intre în apa vijelioasă, rece ca gheața. Alt bac nu mai era, cel existent era răsturnat și nefolositor. După vreo oră de strigăte de ajutor, aproape înghețat, fie încercându-și norocul, fie de frica morții și-a dat drumul și a fost luat de apă. Nu i s-a mai văzut decât boneta plutind pe apă preț de câteva clipe, apoi gata…trupul nu a fost găsit decât după ce s-a tras apa, încurcat în răgălii, la câțiva kilometri în aval, prin dreptul Știrbeiului.
Mai târziu, după război, nevasta celui înecat, rămasă cu doi copii, fata lui Nae al Bicăi din Mărcuși, s-a recăsătorit cu Gică Bărbulescu, fratele lui Ion Chilinoiu, Costică Baciu și Nicolae, cu care a mai făcut încă șase copii…Deh, morții cu morții, viii cu viii, viața merge mai departe…
Cei amintiți, bătrâni fiind, s-au dus de mult în lumea celor drepți. În urma lor au rămas aceste rânduri pe care le-am așternut aici ca să se poată păstra mai bine…spre neuitare…


Autor: Mihai Petrescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s