Picătura de cultură. NOTA DE COMANDĂ

După ce s-au întors de pe front cei ce n-au apucat să-și lase oasele prin cele țări străine, deși au primit pământ pentru ce au făcut pe front, tot spre oraș și-au îndreptat pașii. Sărăcia își făcuse cuib în bătătura omului, vite cu care să muncească pământul dat veteranilor, de război nu erau iar brațele de muncă, femei copii și invalizi, slabe. La orizont se arăta colectivizarea și de frica ei, oltenașii mei s-au orientat …totuși, n-au scăpat cu fuga. Și-au lăsat acasă muierile să îngrijească de boracii zămisliți după abstinența anilor de front și au plecat să lucreze ca ,,gestionari” în magazinele de stat care comercializau fructe, legume și zarzavaturi, așa zisele Aprozar-uri. Se terminase comerțul ambulant cu cobilița pe străzile orașelor. Se dorea un comerț civilizat…comerțul socialist… Tot căutându-și locuri de muncă, sătenii din Dobriceni au pătruns și în Valea Jiului, la Petroșani, Aninoasa, Lupeni, sau la Petrila. Deh, fiecare unde a găsit sau a fost chemat de cineva…mai bătătelnic…

La Lupeni lucra cu nea Lae Dungu, șef de depozit Aprozar și Ene Gugel din Preotești, care lăsase acasă nevasta și cinci copii. Lae Dungu nu avea copii. Avea însă acasă pe Viorica, o femeie aprigă de muncă și câștig din orice…vorba ei „dacă s-ar vinde c…t și pe ăla l-aș vinde”. Magazinele în Vale erau apropiate și oltenii ”coabitau,, aproape perfect, deși unii, printre care și Ene Gugel nu știau carte. Ai lui preferaseră să-l trimită cu vitele la pășune decât la școală. Ca să fii angajat, trebuia să-ți completezi dosarul de cadre cu actele necesare și al lui nu era complet. Îi lipsea adeverința de studii, cel puțin cele patru clase de primară cum se cerea pe vremea aia. I s-a pus în vedere angajatului de mai multe ori s-o aducă, dar „tovarășul Ene Gugel” îl tot amâna pe tovul de la cadre, fiindcă… el nu avea de unde s-o aducă, dacă nu fusese la școală.

Notele de comandă pentru aprovizionarea zilnică a magazinului cu marfă erau făcute de leatul și prietenul Lae Dungu care știa și secretul neștiinței de carte a acestuia, bine păzit de cei doi. Nu l-a spus Lae Dungu la nimeni, considerând că și Ene Gugel trebuie să trăiască și să-ți crească liota de copii cu banii. câștigați aici cu mare trudă, lipsuri și…teama de desecretizare a situației de fapt. Într-o zi însă, lucrurile au luat o altă întorsătură. În depozitul central gestionat de Lae Dungu se stricase ceva marfă și cum nu putea să o scadă decât să adeverească cu martori, întocmind un proces verbal, a făcut apel să-l ajute la câțiva vânzători-gestionari printre care și Ene Gugel dar acesta a refuzat ferm invocând varii motive. Ce să-i faci, omul uită când îl ajuți că doar, uitarea este omenească.

Drept consecință, „Tovarășului Lae Dungu i se va imputa de facto marfa depreciată din neglijență, contravaloarea acesteia reținându-i-se din salariu”.

Nu peste câtva timp, neica Gugel a apelat ca de obicei la Dungu să-i întocmească nota de comandă pentru marfa de peste zi. Ajuns la mâna lui, binevoitor, acesta i-a întocmit nota de comandă, scriind apăsat cantitățile dorite de roșii, castraveți sau legături de ceapă verde și salată, dar denumirea, care se scria cu litere, arăta că cerea 120 kg coderii de biciuști, 200 kg de sacâz, 50 căpățâni de berbeac sau 230 kg de umbrele în loc de vinete, corzi de țambal etc, etc… Ajuns la depozitul unității, i s-a refuzat onorarea comenzii sub motivul inexistenței mărfii cerute, fără să i se spună că cineva și-a bătut joc de el. Ene, supărat foc, s-a dus să reclame nedreptatea.

-Domnule Director, să trăiți, ”cutare„ îl numi el pe șeful de depozit…refuză să-mi elibereze marfa zicând că n-are ce-i cer eu, deși am văzut că are de toate…și le-a dat la toți ăilalți, ba chiar i-a și rămas destulă…da mie…

– Păi dumneata ai întocmit notă de comandă pentru marfa cerută ?

– Da, să trăiți, a răspuns Gugel, poftiți nota ! Când a citit nota de comandă întocmită pe formularul tip, directorului nu-i venea să-și creadă ochilor….

-Dumneata ai întocmit nota asta?

-Da, să trăiți, domnule Director !

-Măi nene, sigur ai scris-o cu mâna dumitale?

-Sigur, să trăiți, domnule Director! Să n-am parte…oooof! Doamne, ce belea căzu pe capul meu…!

-Lasă, lasă, nu te mai jura…

-Da, să trăiți, domnule Director !

-Mai scrie o notă de comandă pentru depozit, aici în fața mea, să ți-o aprob …personal. La auzul vorbelor șefului, neica Ene Gugel a început să dea din colț în colț, într-un final fiind obligat să-și recunoască…beleaua…

Așa s-a aflat în toată unitatea că Ene Gugel nu știa carte și …cum a întocmit el celebra ”Notă de comandă„. Într-un final cei doi consăteni s-au împăcat, Ene al nostru fiind oprit de la vânzare și trecut manipulant în depozit. A rămas însă neștearsă din memoria celor ce lucrau pe atunci la Aprozarele din Valea Jiului întâmplarea întâmplătoare cu celebra „Notă de comandă” Oltenii, când sunt aproape, se carotează, iar când sunt departe, se…iubesc…

Mihai Petrescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s