Editorial. România, țara visurilor spulberate!

***Editorial. România, țara visurilor spulberate!***
Cândva am avut un vis. Aș fi vrut sa fie adevarat. Nu m-aș fi gândit că o țară, oricum ar fi ea, poate să își aducă locuitorii în pragul exasperării. Nu dealurile, munți, văile sau câmpiile au făcut asta, ci noi între noi ne-am omorât speranțele. Într-un fel sau altul, noi reușeam să renaștem în decembrie ’89. Iluzia libertății și a unei lumi normale. Am crezut că e suficient să fim liberi, ca să putem visa și construi o viață normală.
Au trecut 30 de ani. Între timp îmi reevaluez visurile. Am crezut în viitorul acestui popor și i-am prevăzut un destin minunat. Asta a făcut a nu-mi dori niciodată să îmi părăsesc țara. Am rămas pentru că am crezut mereu că se poate și aici. Că dacă vrei poți reuși oriunde în lume. Cu cât a trecut timpul am reușit să-mi cunosc mai bine semenii, am pierdut mai mult speranța în visul meu de altădată.
Fiecare an trecut aici, a ucis câte un vis. Azi fiecare zi ce trece insistă parcă să mă convingă ca nimic din ce am crezut, mi-am imaginat sau am sperat nu poate fi adevărat. Fiecare lucru văzut, simțit și atins aici în țară îl găsești întors pe dos. Totul la noi e cu susul în jos, pervertit, alterat . Iar dacă a scăpat încă neatins de mâna românului, e pe cale de dispariție.
Ce bine era să nu fi crezut atât de mult în decembrie 89, în românii care aveau să schimbe România. Postamentul cunoașterii mele ar fi fost mult diminuat, dezamăgirea infinit mai mică, iar în locul dezamăgiri aș fi experimentat poate un nevinovat sentiment de nepăsare. Nici măcar asta nu mi-a mai rămas. Pentru ca oricât mi-aș spune că sunt dezamăgit și îmi este indiferent ce se întâmplă cu țara mea, știu că mi-aș fi dorit să fie cu totul altfel. Că ar fi putut să fie cu totul alta.
Unde să fi greșit? Cine să ne fi furat și ne-a luat visul? Cine a reușit să ne distrugă atât de mult sufletește? Oricât aș încerca să arăt cu degetul spre unii sau spre alții, știu că e un „normal” pe undeva. Că dacă cineva cu o putere și o inteligență Dumnezeiască ar veni mâine să lămurească problema, ne-ar putea spune că altfel nu s-ar fi putut. Poate nu în condițiile și termenii ăștia. Nu mă mai interesează nici cine ne-a furat, nici cine e de vină nici cine ne-a despărțit. Știu doar că în timpul vieții mele aceasta îmi rămâne țara.
Știu că nu se va schimba nimic, nimic vizibil sau palpabil, mai știu că există riscul să ne afundăm și mai rău, totul îmi devine indiferent și sters. Încă nu asta e cel mai mare păcat.Dar pentru mine ar fi și mai periculos să mai sper că, prin cine știe ce transformare miraculoasa sau prăbușire fatală, România ar putea să renască vreodată și să devină țara visurilor mele. Să o lăsăm mai bine așa. Poate că e mai bine așa pentru mine, și pentru toți!
Gheorghe Duduială