Picătura de cultură. PE DATORIE

***Picătura de cultură. PE DATORIE***

Noaptea, ca o pătură groasă și grea, ciuruită de o puzderie de licurici zglobii, se așternuse leneșă între lumea soarelui și hărmălaia obișnuită a pământului.

Într-un colț al boltei cernite atârna ca un cercel deschis un sfert de lună palidă. Într-un astfel de peisaj idilic îl găsim pe terestrul personaj al povestioarei pe care în cele ce urmează v-o spun.

După ce își verificase toate lacătele de la magazii, Ilie Cocorică, paznic de noapte la Silozurile Bazei Agricole din localitatea Crețești, s-a îndreptat hotărât către magazia morii de cereale, unde făcuse el o zmecherie cu coclender pe bază de ghivent triplurăsucit, cu bâzdâco- piriflengheriță coaxială orientată spre stânga la sistemul de închidere cu lacăt al încăperii. Mai pe scurt, dezînșurubase din interior piulița de la unul din belciugele înfipte în tocul ușilor, așa încât numai un ochi versat putea să să observe manopera lui. În felul acesta intra ori de câte ori putea să vrea mușchiul lui în magazia morii respective, unde avea la îndemână toate produsele rezultate din măciniș sau din uruit. Toate la dispoziția lui. Era împărat, ce mai. Ba chiar împărat-șef, după cum se auto-intitula în capul gândului lui( a se observa cum le dichisesc! ).

Ochiul lui era deja format, așa încât vedea cât erau grămezile de mari și cât putea să sustragă din ele în interes personal, de așa natură încât să nu se observe lipsurile cauzate.

Atunci, în primii ani de după Revoluție, era oricum o debandadă generalizată. În vidul legislativ existent cei care se pricepeau furau după bunul plac în cam toate domeniile economice, însă nu sărăcea nimeni și nu se plângea nimeni. Atunci se putea.

Ilie își făcuse tot felul de relații în exteriorul gardului pe care îl păzea și, cum la acea vreme erau la mare căutare tărâțele de grâu, el își crease o adevărată afacere din asta. De la unii clienți lua bani, de la alții care sufereau de hiper-momițo-patie se alegea cu promisiuni de protecție. Una peste alta câștiga destul de foarte binișor și, fiind mulțumit de rezultatul muncii sale, ajunsese să muncească suplimentar, chipurile moca de benevol, spre mirarea angajatorului său. Bine, angajatorul său era Statul iar conducătorii de fapt ai silozului își trăgeau și ei la rândul lor calupi frumușei și consistenți din cașcavalul obținut la această unitate, așa că lui Ilie nu îi prea era frică de șefii lui, întrucât le vedea toate mișmașurile, dar tăcea mormânt.

Singurul om de care îi era frică lui Ilie era polițistul de la gara din localitate, care avea moara de cereale în raza de competență teritorială. Cum îl prindea plutonierul-major Stroie că doarme în post, cum îl amenda pe vajnicul paznic. Cum îl simțea pe dumnealui că duhnește a spirtoase, cum îl altoia cu instrumentul legii.

S-a tot întâmplat asta până când, într-o seară, cu ocazia unui control efectuat „neoprinant”, după cum îl numea tablagiul, Ilie a îndrăznit să i se adreseze mai hotărât:

—Mă scuzați că îndrăznesc, domnule polițist! Aș putea să îndrăznesc să vă propun ceva ca o mică atenție pentru dumneavoastră, care să vă îmbuneze puțintel? Brânză mare nu e, dar orișicât.

—Îmi pare incomesurabil de rău, domnule paznic, dar eu nu servesc brânză pe considerentul că mi se apleacă și pe cale de consecință logică m-aș simți deplorabil la lingurică, i-a răspuns milițianul ușor țâfnos.

—Despre ce brânză vorbiți, domnu’ polițist?!… a întrebat Ilie încurcat.

—Păi nu ziseși, băi domnule paznic, despre brânză adineauri de anteriorul discuției?

—?!… Aaa, păi nu, ziceam așa doar ca vorbă.

—Băi nene, păi dumneavoastră mă iei la mișto? Ce vorbă e aia?

—O vorbă, o expresie știi matale că ești intelectual…

—Normal că știu. Dar totuși, în afară de vorbe, ce ziceai că vrei să-mi propui?

—Uite, mă gândeam să vă dau niște tărâțe de grâu pe care să le dați la animalele pe care le creșteți și le întrețineți din salariul amărât pe care vi-l dă statul.

—Cum adică bă, copiii mei și cu nevastă-mea e animale? Că eu pe ei îi cresc și îi întrețin din salariul meu.

—Nu, domnu polițist, mă refeream la porci și la alte orătănii pe care le creșteți în gospodăria proprie și personală.

—Aaa, păi spune băi domnule paznic așa! Dar să știi de la mine că porcii și alte mamifere outoare din curtea mea nu le cresc eu, pentru simplu motiv că ele crește singure.

—Bine, dar nu le dați și dumneavoastră niște tărâțe ca să le ajutați procesul de crește și îngrășare, cum face toată lumea?

—Băi, domnu’ Ilie, decât să-ți spun o prostie mai mare decât mine, mai bine lasă-mă să vorbesc cu nevastă-mea dacă anchiesează să le dea tărâțe la porci și mai vorbim mâine seară!

—Am înțeles, domnu’ polițist.

S-a cam mirat Ilie de răspunsul primit de la milițian dar nu a avut decât să-l accepte așa cum la primit.

A doua noapte a venit plutonierul-major cu șase saci de rafie la el, i-a predat lui Ilie și i-a comunicat sec:

—Domnule Ilie, nevastă-mea m-a asigurat că tărâțele e foarte bune pentru toate mamiferele, chiar dacă fac ele lapte sau ouă, pentru că produce o bună îngrășare și nutriție a acestora. Drept pentru care și în consecință umple-mi acești saci cu tărâțe și pe urmă voi mai reveni la dumneavoastră peste fix șase zile calendaristice consecutive, adică aproape fix peste circa o săptămână.

Ilie s-a conformat bucuros, a umplut sacii cu tărâțe și i-a chitit frumos în mașina tablagiului, un autoturism marca Dacia 1300, cu motor de Franța, model 1972, botezată de către acesta cu emfază „Furia Albastră”, probabil din cauza culorii atribuită la ieșirea din fabrică, deși arătarea respectivă era o grămadă de fiare vechi asamblată cât de cât, care scârțâia din toate încheieturile și care, dacă depășea cumva viteza de 70 de kilometri pe oră, risca să se dezmembreze.

—Domnu plutonier major, mă scuzați că îmi permit să îndrăznesc, acum suntem prieteni, da? s-a interesat Ilie.

—Păi desigur și binîențeles că da. Servici ușor în continuare și rămâne cum am stabilit! i-a răspuns ăla cu epoleți și pe urmă a plecat de la fața locului cu trăncăriciul său motorizat plin cu saci.

După aceea, cu o precizie de ceas elvețian, la fiecare șase zile milițianul venea în control la Ilie și își reîmprospăta rezerva strategică de tărâțe. Ilie mai livra între timp și altor persoane interesate sau din obligație tărâțe din magazia ce cu onoare o păzea.

Într-o noapte însă s-a întâmplat ceva care l-a dat peste cap pe paznicul nostru și i-a zdruncinat încrederea în hainele statului. Încărcase el în acea noapte șase saci cu cu tărâțe, pe care îi aruncase peste gard pentru a-i duce la un client. Avea o obligație mare care îl motiva să-și părăsească locul de muncă pentru a o onora. Își achiziționase din agoniseala sa o Dacia Papuc pe care o folosea aproape exclusiv ( de la el citire!) pentru a onora astfel de obligații.

Ei bine, în noaptea aceea, când abia terminase de încărcat sacii cu pricina în tărăboanța sa și se pregătea să plece, deodată, din negură (că nu putem spune din senin în atare condiții!N.A.) a apărut lângă el plutonierul-major Stroie:

—Bună seara! Sunt plutonierul-major Stroie de la poliția TF. Documentele dumneavoastră, vă rog!

—Ah, ce m-am speriat! Să trăiți domnu’ plutonier-major! Am crezut că e altcineva.

—Bă, tu n-auzi?…Vă rog să-mi prezentați documentele dumneavoastră! răcni cel cu grade.

—Păi n-am niciun document, domn’ plutonier-major. Dar dumneavoastră mă știți că sunt eu, Ilie Cocorică. Nu mă știți?! se interesă pândariul.

—Ba te știu, da’ așa este formula de adrisare. Ce se execută aicișea, mă rog frumos? Ai cui e sacii ăștia, e ai mei?

—Nu, domnu plutonier-major, matale ești la rând mâine seară. Sacii ăștia sunt pentru altcineva, dar nu pot să vă spun pentru cine.

—Nu știu, domnule Ilie, eu te-am găsit cu sacii respectivi, așadar că se confiscă și pe urmă deci e ai mei, spuse sec omul statului.

—Domn’ plutonier-major, vă rog eu foarte important să mă lăsați cu sacii ăștia că am o obligație în seara asta și m-am dat dreacu dacă nu o onorez!

—Păi cine e, bă, beneficiarul produselor astfel sustrase? a întrebat profesional milițică.

—…?!…Nu pot să vă spun.

—Bine. Dacă nu îmi spui cine e beneficiarul, atunci să știi că confisc sacii(sic!). Prieteni, prieteni, dar sârviciul e pe primul loc când vine vorba de importanța deciziilor.

—Uite, vă spun, dar vă rog să-mi promiteți că nu mai spuneți la nimeni. Bine?

—Bine! Și-acum toarnă!

—Sacii ăștia șase sunt pentru domn’ primar, pentru soacră-sa, care are o casă la marginea orașului și nu mai are trai cu ea că e fraier și că nu se descurcă și el de niște…

—Ahaaa! D-ăștia îmi ești domn’ primar??! Îhî, m-am prins. Băi domnule Ilie nu mă interesează pe mine. Poate să fie și sacii lui Papa Pius. Îl bag în mă-sa de marțafoi exhaustiv!

—Ce înseamnă aia? a întrebat perplex Ilie.

—Exhaustiv? Nu știu, dar am auzit cuvântul și mi-a plăcut rău, pentru că sună foarte intelectual. Auzi: ex-ha-us-tiv!… Deci îl bag în mă-sa!

—Pe cine? Pe exahustivu ăla, sau pe Papa?

—Nu, bă! Pe primarul tău. Adică deci m-am hotărât. Ăștia șase saci e tărâțele mele, că altfel ne supărăm!

—Domn’ plutonier-major, vă rog eu frumos, din toată inima mea, nu mă băgați la belele, că mă cert cu nea primarul și mai am și eu nevoie de el. Nu-mi faceți tocmai mie răul ăsta!… Uite, lăsați-mă să duc sacii primarului în seara asta și mâine seară, când veniți la rând, vă mai dau eu de la mine încă un sac în plus, în afara celor șase pe care oricum vi-i dau. E bine?

După ce a cumpănit preț de câteva clipe, plutonierul-major i-a răspuns hotărât:

—Băi, domnu Ilie, uite cum făcem (sic!): sacii ăștia șase pe care îi văd acumașa e toți ai mei. Dar pentru că suntem prietini și prietinul la nevoie se cunoaște pe sine însuți(?!), uite, în seara asta îți dau sacii ăștia să-ți faci treaba cu ei. Dar, fii atent că sunt pe datorie! Mâine seară cân oi veni îmi dai și ăia șase saci ai mei și datoria din seara asta! Ai înțeles?!…Dacă nu, să știi că ne certăm rău și nu mai suntem prieteni.

Bietul Ilie, uluit de logica plutonierului-major nu a mai avut altceva de făcut decât să accepte târgul, pentru că era prea strâns cu ușa. Așa că seara următoare a încărcat doisprezece saci în Dacia 1300 a plutonierului major de a plecat biata tinichea de-a bușelea, cu burta târându-se pe drumul public.

Până să se urce în mașină, plutonierul-major l-a avertizat pe Ilie:

—Și ai grijă, altădată să nu mai dai nimănui din tărâțele mele! Prieteni, prieteni, dar nu pot nici eu, toată ziua bună ziua, să-ți dau tîrâțe pe datorie!!! Dă-o-n păpuriși de treabă!

Și a plecat cu scârț de roți.( nu datorită puterii motorului Furiei Albastre, ci din cauza cauciucurilor acesteia model opincă)

Nae de la Morunglav

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s