Olt. File de istorie. Boierii Izvorani din Izvoarele în cronicile timpului

Olt. File de Istorie. Boierii Izvorani din Izvoarele în cronicile timpului

Din respect pentru comuna mea natală, Izvoarele – Olt, locul unde am văzut pentru prima dată lumina vieții și apoi am cutreierat pe toate potecile și drumurile ce străbăteau satul de la un capăt la altul, am avut onoarea să las în urmă concetățenilor mei, în pagini de carte, câteva date despre această micuță localitate olteană.

Începând cu monografia localității întitulată sugestiv „Mărturii – Pagini din istoria localităților Izvoarele – Alimănești” și finalizând ultima lucrare publicată de mine cu denumirea „BOIERII ALIMĂNEȘTENI ÎN CRONICA TIMPULUI”, am găsit de cuviință să nu trec cu vederea pe cei mai reprezentativi oameni ai locului.

În rândurile ce urmează încerc să vin în fața dumneavoastră cu câteva date importante despre familia și neamul boierilor izvorani din Izvoarele – Olt, date obținute din lucrarea „Istoria Orașului Slatina ”, autor George Poboran.

Familia Isvoranu

„Această familie veche boierească, din Oltenia, al cărei nume derivă de la localitatea Isvor și Isvoare, apare printre boierii țării din veacul al XVI-lea.

Încă pe la 1586 găsim trăind pe boier Badea Isvoranul, postelnic pe timpul lui Radu Voevod (Doc. Arch. stat. mon. Vieroşul).

În secolul XVII, marele Armaş Cernica Isvoranul, care era ginerele lui Drăghici Cantacuzino, ținând în căsătorie pe fiica acestuia, Maria.

Cernica vel armaş cu soția sa, Maria, au avut trei copii: Pârvul Isvoranul, din care descind prin urmaşii săi, actualii reprezentanți ai familiei Preda Postelnicul Isvoranul, care credem că era fiul vornicului Radu, pieri ucis la anul 1716 de către faimoasele Catane nemțești.

Un document din 1734 pomeneşte împreună pe frații Dumitru și Dinu Isvoranu, privitor la nişte moşii ale lor.

Şerban Isvoranul, fratele său, boier, care la 26 aprilie 1739, fu numit de turci ispravnic al județului Teleorman. Acesta muri fără urmaşi, cum arată genealogia Cantacuzenilor.

Scarlat Isvoranu şi Varlam Isvoranu se găsesc pe la 1785 ca judecători în Slatina.

Tot la anul 1785, luna septembrie 3, moare Elena Isvoranca, soția lui Ioan Isvoranul al doilea, Vistier, şi se înmormântează în Slatina la biserica Maica Domnului, unde i se vede și astăzi mormântul înăuntrul bisericii, cum intri în partea dreaptă, având o piatră foarte mare deasupra, cu o frumoasă inscripție în limba greacă veche, poetică.

Iată o carte de surghiun la mănăstirea Bistrița, a lui Scarlat Isvoranu Clucer de arie, cu frate-său Constantin Isvoranu şi Ioan Brebeneanu de la Olt, pentru calomnie, de la 17 noiembrie 1793:

Fiindcă Clucerul de arie. Scarlat Isvoranul, cu frate-său Constantin Isvoranu și cu Ioan Brebeneanu de la Olt, fără de a socoti dreptatea şi puterea Divanului Domniei Mele e că într-un chip a se judeca și a se osândi și pe cel pârâş, când va remânea mincinos ca și pe cel pârât, când va fi vinovat, s-a pornit numai din zavistie și răutate, a face pâră și strigări neadevărate la divan chiar înaintea Domniei Mele, prinzându-se că de vor fi neadevărate să se pedepsească; a căror pâri cercetându-se s-au dovedit toate deşarte, turburând numai într-un zadar Divanul Domniei Mele, dăm volnicie… să meargă la sud Olt, unde poruncim Dumneavoastră, Ispravnicilor ai județului, ca aducând pe câte trei numiții înaintea D- voastră, să-i dați în mâinile mumbașirului acestuia, ca prin ajutorul D-v.. ridicându-i, să-i ducă la mănăstirea Bistrița sud Vâlcea, unde poruncim Domnia Mea egumenului de la numita mănăstire, aducându-i să-i pue pe cáteși trei înlăuntrul mănăstirii, de unde să nu fie slobozi fără de a doua poruncă a Domniei Mele și să dai adeverință la mâinile mumbașirului.

Cu pitac din 1795 aprilie 8 și prin zapciul Ceauş al Armăşiei, se ordonă aducerea în țară a lui Constantin Isvoranu, denunțat de ispravnicii de Olt că au spart grosul Isprăvniciei cu slugile lui și bătând și pe grosari au dat drumul nu numai la nişte țigani închişi spre cercetare, după acuzarea sătenilor din satul Zănoaga, căci furaseră nişte borfe, ci și la un Ion, hoțul adevărat.

Vodă cere totodată de la ispravnici cercetare bună de adevăratul pricinii: Să faceți examen cuprinzător pe larg.

Constantin (Dincă) Izvoranu era pe la anul 1800 biv vel polcovnic și făcea parte din epitropia averii răposatului Ionașcu Cupețu din Slatina Serdarul Nae Isvoranu pe la 1841 făcea parte din comitetul de inspecție al oraşului Slatina.

Nicolae Izvoranu era sărdar pe la anul 1843, când în calitate de deputat al județului Olt, i se dă o procură din partea orăşenilor spre a stărui pe lângă Domnitorul Bibescu pentru revendicarea averii lui.

La 20 iulie 1845, pe când se găsea ca preşedinte al Tribunalului de Slatina, fu distituit pentru că insultase pe ofițerul însărcinat cu recuzarea.

La 1859, ca Paharnic Nicolae Izvoranu a fost ales de județul Olt, deputat în camera electivă pentru unire şi alegerea Domnitorului Al. I. Cuza.

Nicolae Isvoranu Tot Nae Isvoranul, zis Bălănescu, feciorul lui C. Isvoranu (o fi fost tot cel de mai sus sau vreun altul), fiind deputat al jud. Olt la 1860, face o propunere în cameră spre a despărți averea lui Ionaşcu din bugetul Statului.

Alți membri ai acestei familii au fost: Căpitan Ioan Izvoranu, Michalache Izvoranu, Costache Izvoranu, Alecu Izvoranu, Marița, Victoria, Polixenia Teodor și actualii Mişu şi nepotul său, Dinu Izvoranu.

Ioan sau Ionică Izvoranu, fiul lui Alecu Izvoranu, a fost ucis de săteni la 1874 la moşia sa, Izvoarele din Olt. Dorobanții din Slatina, care plecaseră să-l scape, au ajuns cu vreo jumătate de oră mai târziu. El bătuse în stradă în Bucureşti şi pe Hiotu, prefectul poliției, pentru care faptă fusese şi închis la Văcărești. Se spune că cearta dintre ei provenise din pricina unei cântărețe.

Bătrânul Isvoranu, proprietar al moşiilor Giulești, Chiajna şi altele din apropierea Bucureștilor, de mai mulți ani se afla în judecată cu un grec, fost arendaş, din cauza unor daraveri de produse și pentru alte pretențiuni diferite. Afacerea se înfățișase înaintea Tribunalului, unde Isvoranul câştigase procesul.

În ziua de 10 mai 1870 cauza se cercetase la înalta curte criminalistică, 331 unde iarăși grecul pierduse procesul. Atunci, în marea-i mânie, știa poate că în partea lui fusese sfânta dreptate – pândi pe boier până să se dea jos şi pe treptele scării, după ce-l împușcă, îl lovi de mai multe ori şi cu pistolul în cap, ca să se asigure că viu nu-l mai lăsase. Când vestea despre această faptă ajunse în satele semi-sârbeşti, unde era proprietarul ucis, departe de a inspira mâhnire, ea produse o bucurie generală. Ţăranii se crezură scăpați de o aspră tiranie, (deoarece se pare că Isvoranul numai prin bunătate nu excelase) şi deci se strânseră la han, ca și cum ar fi fost vreo zi de mare sărbătoare, iar lăutarii, ajutați de neştiutorii săteni, poate şi de câțiva cărturari, improvizară cântecul următor:

Frunzuliță salbă moale

Isvoranul boer mare

Din Giuleşti pân’ mai la vale

Din Rudeni şi din Catane

Şi până la Chiajna mare;

Câte fete mi-a aflat

Pe toate că le-a înşelat

Niciuna nu i-a scăpat

nemuşcată,

nepişcată,

De dânsul nesărutată.

Azi aşa şi mâine aşa,

Vestea de el se ducea

Din Chiajna până-n Giulești

Din Rudeni la Bucureşti.

Frunzuliță gheață rece

În luna lui mai în zece

Isvoranul rău petrece:

La divanul cel mai mare,

Îl răstoarnă trei pistoale

Şi cade-n sânge pe scară.

Vestea îndată se ducea

La Giulești și la Chiajna.

Cocoana dac-auzea,

În trăsură se punea.

În Bucureşti ajungea,

La divan că alerga,

Pe scări iute se suia,

Şi-n gura mare zicea:

Ierte-i Dumnezeu păcatul

Cui mi-a omorât bărbatul.

Unde Grecu o auzea,

Isvorăncei răspundea:

Iacă bărbățelul tău,

Ți l-am omorât chiar eu

Să scap lumea d-un om rău.

Vestea măre se ducea.

Vestea măre ajungea

Tocmai de la Bucureşti

La Chiajna și la Giulești.

Ţărănimea se scula,

Şeapte buți de vin scotea,

Mare chef se chefuia,

Şi trei zile că-mi tot bea

Că scăpase de duşmanul,

Scăpase de Isvoranul. ”

Col ( r) Victor Epure