Picătura de cultură. Lampa cu gaz

Picătura de cultură. Lampa cu gaz


În nopțile lungi de iarnă ale vacanțelor de sărbători, mergeam la bunicii dinspre mamă de la Boghea, cale de cinci-șase kilometri . Îmi plăcea aici mai ales pentru poveștile spuse de tata Mitrică din vremurile de mult trecute.
Se întuneca devreme, somnul venea imediat ce mă culcam că eram obosit de trăsnăile de peste zi. Bunica, baba Maria aprindea lampa cu gaz, numărul 5 și o atârna în cuiul din perete până pregătea așternutul pentru somn. După ce eram gata culcați, învârtea rotița fitilului, dădea flacăra mică să nu pâlpâie și punând palma căuș, sufla în sticla lămpii stingând lumina. Adormeam cu toții în sunetele difuzorului instalației de radioamplificare.
După cântatul cocoșilor dinspre ziuă, mă trezeam și intram și eu în vorba ălor bătrâni, tata Mitrică și baba Măria, părinții mamei dar și baba Anica, străbunica, mama lui tata Mitrică, întrebând câte-n lună și-n stele…
Vorbeam ba de una, ba de alta, făceam planuri pentru ziua ce va veni sau „ăi bătrâni” își aduceau aminte de lucruri și întâmplări trecute. Era o plăcere să-i asculți. Toți eram cu ochii pe ceas, deși lampa din perete era stinsă.
Avea el, ceasul, marca C.F.R. cu cei doi clopoței de sonerie de deasupra, niște puncte de fosfor în fața fiecărei cifre, care indicau ora pe cadran. Alături de ceas pârâia un radio portativ „Electronica” în husă de piele, care funcționa cu două baterii de lanternă legate în serie. Pe peretele dinspre miazăzi , într-un cui ruginit trona difuzorul stației de radioamplificare de la Bălcești, capitala raionului, care hârâia dimineața la ora 6 dând deșteptarea celor ce n-aveau ceas și până seara pe la 10, când se dădea stingerea…
Venind vorba de lampa cu gaz din perete, trebuie să vă spun că gaz luam de la prăvălia lui satului care era peste drum de noi, în fosta prăvălie a lui nenea Nae Mitrache, poreclit Cioinac, prăvălie cu cele șase trepte din piatră cioplită ale scării, care avea deschiderea spre șosea.
Prăvălii sătești numite acum „Cooperative” erau în fiecare localitate, iar la noi era vânzător-gestionar nea Gheorghe, zis și Danciu, om cu sânge de negustor, dar și mort după femei și fete frumoase în mod special, vorba nevestii lui Gheorghe Birlic, Preda, care-i striga totdeauna că se ține și după o vacă dacă o îmbraci cu fustă, că-i curg balele după femei….
Se interesa nea Gheorghe de marfă pentru necesarul consătenilor, adică gaz, halva, marmeladă, orez, ulei, pânză „Americă” sau albită, ace, brice, arșice, caramele, acadele din alviță, cuie, caiele sau „alte ielea” cum zicea lumea. Știu copiii de azi ce sunt aceste produse? Vezi să nu! Gaz nu mai folosește nimeni că avem electricitate, marmeladă doar rar se mai găsește iar pânză albită la vig n-am mai văzut de peste 50-60 de ani.


Rula Danciu ăsta banii dar își făcea și mendrele cu sârg și succes în camera-magazie a prăvăliei, unde-și primea amantele. Erau câteva, trecute bine de tinerețe, deocheate prin sat, cum ar fi cele două surori ale Mitrei Faraoanca, Aurica și Rita, apoi cele două Florici, a lui Vasile al Ricăi și Florica a lu baba Anica din Dos, poreclită și Coțăita, dar nu în ultimul rând și pe Vonela, soția celui mai bun prieten al lui Gheorghe Danciu, Iliuță Istrate -Corcoveanu. Vorba din bătrâni: Ferește-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani, știu eu să mă apăr… Altă prăvălie era la Priotești, gestionată de un anume Gheorghe Călinoiu zis și Cocoru, veteran de război, un bărbat înalt, slab, dar mare sugătoare… Nu se găsea la prăvălia lui, ce se găsea la Gheorghe Danciu la Dobriceni, dar nici pe jumate ca la Ilie Pădureanu din Aninoasa de Bauru.
Preferam de multe ori să batem drum mai lung până-n Bauru, să facem cumpărături „de la Pădureanu”, din mai multe motive. Unul dintre ele era măgarul lui Gheorghe al Sabinii lu* Tropănel… Pentru că drumul era plin de gropi și de noroi, când eram trimiși la prăvălia lui Pădureanu după ceva ce nu se găsea pe la noi, Mitel și cu mine luam de pe poiană măgarul lui Gheorghe al Sabinii, ăl de lucrase ca cioban pe la unul din Vișina Nouă, pe lângă Dunăre. Ăsta, nu se înțelesese la preț cu stăpânul și după ce s-au ciondănit, văzând că nu scoate mai nimic de la stăpân, un jandarm cârcotaș, a plecat într-o noapte cu măgărița borțoasă, ca supliment pe lângă banii înjumătățiți ce-i dăduse stăpânul simbrie pentru ciobănit.
Jandarmul s-a lăsat păgubaș de măgăriță…Așa se alesese Gheorghe cu măgar și acum, după ce se mai terminaseră miștourile la adresa lui, că la noi nu se mai pomenise măgar la casa omului, muncile în gospodărie și le făcea cu măgarii și era foarte mulțumit de prestația lor.
Îi pusese măgăriței nume nou, Ciușica iar măgărușului, după fătare, Ciucurel, că-i pusese un ciucure roșu în urechea dreaptă, ca să nu-l deoache cineva.
Ca să nu cădem de pe măgăriță, deși era greu, pentru că nu era decât pielea și osul de ea, încordam picioarele aplecându-ne pe coama rară. Ciușica, avea șirul spinării proeminent, ieșit din piele de două degete, așa că ne intrau oasele șirului între buci, ținându-ne drepți și înțepeniți precum sperietorile de ciori din porumbi, așa că nu puteam cădea, dar nici să mai luăm gaz, câteodată nu puteam să mai cumpărăm, fiindcă ouăle pe care le păstram pentru plată în buzunare, musai să dăm două ouă la kil, se făceau chisăliță din cauza zguduiturilor și ne întorceam acasă mânjiți și năclăiți, numai buni ca să ne lingă pisicile…
Puțini știau de isprăvile noastre, doar cei care ne vedeau călare pe măgăriță sau alți copii care ne priveau cu invidie pentru curajul nostru. Zic curaj, pentru că Ciușica era cam nărăvașă și numai pe noi ne lăsa s-o călărim, se învățase cu noi că-i aduceam de fiecare dată câte o bucățică de zahăr cubic pe care-o furam din cutia ascunsă în „gardilop” de baba Anica. Și alți copii ce încercaseră să facă pe Făt-Frumoșii sau ce-și închipuiau ei că sunt, fuseseră trântiți cât ai zice pește, dintr-o scuturătură de spinare de măgăriță, alegându-se cu scrânteli de mâini sau julituri din cauza căzăturilor, Stăpânul Gheorghe știa de aventura noastră pe spinarea măgăriței și se amuza copios, mulțumit fiind și de faptul că îi ofeream măgăriței zahăr și o plimbare, dar și pentru că Ciucurel învăța să meargă pe lângă măsa-măgărița, pe șușea.
După ce ne terminam„ treaba” lăsam măgărița pe poiana de la Gorunul lui Geană de unde o luasem și trecând dealul lui Golumbeanu pe poteca din Vâlceaua lui Moț, ajungeam acasă în faptul serii, cu sticla de gaz pe care o înmânam tatei ca să alimenteze lămpile din casă…sau numai goală dacă spărgeam ouăle…
Numai de la el făceam alimentarea cu gaz a celor trei lămpisin casă, una cu picior din odaia mare, una „de tavan” care avea un fel de transformator din căldură în curent electric, care alimenta radioul de pe polița de lângă fereastră și alta nr. 5 de la baba Maria din cameră.
Cele trei lămpi consumau cam un litru la săptămână, dacă nu cumva eram răciți și musai să ne facă frecție cu gaz pe piele, sau să ne spargă cu sare și gaz amigdalele muflate….
Dar merita!
-Aveam lumină? Aveam !
-Scăpam de răceală? Scăpam !
-Mergeam sănătoși la școală sau la joacă? Mergeam !
Seara în fiecare odaie se aprindea câte o lampă…


Mihai Petrescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s