Picătura de cultură. Jarîm și modul de producție (II)

***Picătura de cultură. Jarîm și modul de producție***

( urmare din nr trecut)

Așa că, dimineața următoare, cu bonul de pâine în mână, împreună cu alți copii, eram la brutărie în fața unei ferestre cu oblon verde, închise pe interior, așteptând cu emoție să se deschidă, cu speranța că înainte de a începe încărcarea în căruță pentru distribuire, poate reușeam să iau și eu o pâine. Când se deschidea oblonul, începea agitația, o masă de mâini ridicate și un cor de rugăminți spre cel ce trona la fereastră cu privirea la rotund, peste capetele noastre.

Era Oanță, brutarul-șef, evalua câți suntem și ce mutre avem. Dacă eram prea mulți sau dacă mutra ta îi era prea cunoscută, slabe speranțe. Nu aveai decât să alergi după căruță până la chioșcul de distribuție. Nu obișnuia să dea două zile la rând pâine la aceeași persoană, să ajungă la toată lumea.

– Dă-mi mă Oanță mie două pâini, că am oameni la vie! striga unul.

– Ba dă-mi mie, zicea altul, copiii ăștia pot să mai aștepte, ce treabă au!? zicea altul, stârnind un val de nemulțumire din partea celor care mai aveau și teme de făcut pentru școală.

– Dă-mi și mie una, zicea altul cu mâna întinsă peste capetele celor mici, că mă doare un picior și nu pot să mai stau.

Timpul se scurgea repede, la fel și cota de pâine, simțeam că n-o să mai apuc și atunci mă pomenii și eu strigând:

– Dă-mi și mie o pâine nea Oanță că n-am luat nici ieri, nici alaltăieri!

Se părea că reușisem să-l conving pe brutarul-șef să-mi dea o pâine, îmi și luase bonul din mână când de undeva din spate tună o voce foarte cunoscută mie, care mi s-a înfipt direct în suflet.

– Ia stai, bă Oanță! De unde are mă ăsta bon de pâine, că nu muncește nici mă-sa nici tac-so la colectivă!? Și arătă cu barba spre mine, eu încremenit între căruță si peretele brutăriei sub fereastra încă deschisă.

Era cel care mă punea să mă urc în pruni în locul lui și să-i scutur bine, că eu sunt mai ușurel, era cel care mă dotase cu căldare mare de zece chile dacă vreau să fiu primit la muncă cu normă întreagă, era cel care nuavea opinie și rostea cu privirea pierdută în gol: ,,ceoce muierea, ceoce muierea”.

Vizibil încurcat, Oanță îmi returnă bonul, mai onoră câteva cereri și închise brusc oblonul cu aerul că el și-a făcut treaba, mai e și mâine o zi, restul descurcați-vă cum puteți, ce mama dracului …

Nu a fost ziua mea norocoasă, nu am putut să țin ritmul cu căruța cu pâine care era trasă de doi cai sprinteni, obosisem, mă durea splina de atâta fugă, am ajuns prea târziu la chioșc la Fântâna de la Ulm, se terminase pâinea și acolo. Seara, acasă, nu m-a certat nimeni, eram prea necăjit. Nici la școală nu fusesem mai norocos, făceam orele la școala veche de lângă biserica Sf. Dumitru.

Într-o pauză la clasa în care învățam s-a blocat ușa. S-a făcut un curentputernic de aer între un geam deschis și ușa de acces în clasă, ușa veche din lemn masiv s-a închis violent și s-a blocat. O parte dintre colegi, printre care și eu, am rămas înăuntru, ceilalți pe dinafară. Doamna învățătoare s-a panicat, până să vină nea Ristea îngrijitorul cu ranga să deschidă ușa, s-a dus ora.

Învățătoarea nu a crezut varianta cu ușa blocată din cauza curentului, era convinsă că cineva dintre cei rămași în clasă a blocat ușa intenționat ca să nu mai facem ore! Să spunem care a fost acela! A luat o riglă de lemn (din cea cu vosea albă pe o latură ) și ne-a bătut rău la palme pe toți cei rămași înăuntru, să spunem cine e vinovatul!

Îmi aduc aminte că rigla de lemn s-a rupt, atunci învătătoarea și-a desfăcut de la brâu cureaua, o curea neagră de lac cu cataramă metalică aurie și a continuat să ne bată la palme cu partea cu cataramă. Doar după ce ni s-au umflat mânuțele și a văzut că nu scoate nimic de la noi, s-a convins că fusese un simplu accident.

Părinții mei aflaseră și de această întâmplare de la școală, așa că mama a învârtit de nicăieri o alternativă rotundă, galbenă și aburindă. Am înghițit cu noduri mâncarea, cu capul în pământ, fără nici un cuvânt, apoi mi-am măngâiat cățelușul și am adormit adânc. Când m-am trezit, trecuseră anii, eram la ora de economie politică, în anul trei, la Liceul ,,Ion Minulescu” din Slatina. Distinsa profesoară tocmai începuse să ne predea despre modul deproducție, tot desena pe tablă casete pe care le completa cu definiții, gen: forța de muncă, mijloacele de producție, obiectul muncii, cheltuieli materiale, produs finit, valoare adăugată etc. apoi casetele le unea cu linii și săgeți și tot așa. Era imposibil să mă pot concentra la ce scria pe tablă.

Când vorbea despre toate acestea, eu îl vedeam pe nea Gică cu iapa lui nărăvașă, agitându-se: hooooo, brrrrrrrr, hooooo, pe nea Ilie Sănătate cu prăjina lui, căldarea mea de zece chile din tablă zincată, pe Jarîm cu caietul lui și ceasul cu busolă, căruța plină cu prune, cazanul de la țeava căruia curgea o săptămână țuică, pe cea cu nepotul la țâța noră-sii… Peste toți și peste toate pluteau în aer bonuri de pâine și un puternic miros de țuică. Lipsea ceva, lipsea pâinea, era undeva după un oblon verde care tocmai se blocase, noroc cu nea Ristea și ranga lui minunată. Când a deschis oblonul cu ranga, pâinea dispăruse, apăruse însă de nicăieri o alternativă, rotundă, galbenă și aburindă…

– Ce faci elev Onilă, dormi? se auzi vocea distinsei profesoare, apărută lângă banca mea pe nesimțite și mă împunse cu creta în umăr. Nu aveam nimic scris pe caiet, rămăsesem de minute bune cu creionul între dinți și privirea în gol.

– Nu tovarășa profesoară, sunt puțin obosit, ieri nu am prins pâine, mă omenesc eu vorbind, adâncind și mai mult suspiciunea profesoarei relativ la starea mea.

– Ora viitoare, lucrare de control la această lecție, anunță dumneaei brusc, stârnind rumoare printre colegii de clasă, care mă vedeau vinovat de situație.

La sfârșit de săptămână obișnuiam să merg acasă la țară, mi se făcea dor de locurile copilăriei, luam bicicleta și colindam toate dealurile, văile, pădurile, mă întîlneam cu prieteni sau cu foști colegi.

Odată, după mulți ani, în autobuzul cu care mă întorceam acasă, același autobuz de navetă din copilărie, am auzit fără să vreau un scurt dialog:

– Ai auzit?

– Ce să aud?

– Muri Jarîm, Jarîm brigadierul…

 Viorel Onilă